Întrebarea apare des în momentele acelea foarte omenești, când telefonul pâlpâie cu mesaje care nu te lasă să respiri sau când o hotărâre nedreaptă nu te mai lasă să dormi. Te trezești spunându-ți că mergi la Strasbourg și faci plângere împotriva lui X, fiindcă te-a rănit direct. Aici se ivește primufl hop: Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu judecă persoane fizice. Jurisdicția ei se oprește la state, la autorități publice și la ceea ce fac ori nu fac instituțiile statului. O plângere la CEDO se depune doar împotriva unui stat care ți-a încălcat, direct sau prin omisiune, drepturile garantate de Convenție.
Poate sună rece, dar în spatele regulii se află o idee simplă. Convenția impune obligații statelor. Când un particular îți face rău, Curtea întreabă dacă statul te-a protejat suficient, dacă a investigat, dacă a judecat corect, dacă a sancționat proporțional. Dacă răspunsul este nu, atunci poți bate la ușa Curții, însă numele de pe copertă va fi al statului, nu al persoanei care ți-a greșit.
Ce este, de fapt, CEDO și de ce contează „statul”
CEDO nu este un tribunal al ranchiunelor personale, ci o instanță menită să verifice dacă statele își respectă angajamentele privind drepturile omului. De aceea, firul roșu al unei plângeri valide arată cam așa. Ți s-a întâmplat ceva, ai cerut ajutor în țară, ai folosit căile de atac, iar la final statul, prin instituțiile sale, nu ți-a asigurat protecția promisă de Convenție.
În fața Curții nu povestești doar ce ți-a făcut cineva, ci mai ales cum a reacționat statul. Nuanța aceasta decide adesea dacă un caz este respins din start sau are o șansă reală.
Dacă răul vine de la un privat
Îmi amintesc de vorbele unei femei care a spus simplu că nu se teme de lege, ci de momentul în care nu se aplică. În multe situații, faptele pleacă de la persoane private. Un agresor, un urmăritor insistent, un angajator abuziv, un proprietar care îți intră în casă ca la el. Convenția vede și aceste situații, doar că din alt unghi. Statul are obligații pozitive. Trebuie să prevină, să protejeze, să investigheze, să pedepsească și să repare. Când nu o face, statul devine pârâtul tău la Strasbourg.
În practică, dacă ai depus plângeri, ai chemat poliția, ai cerut ordine de protecție, ai mers în instanță, iar autoritățile au închis ochii ori au tras de timp până când răul s-a banalizat, ai deja un fir de care te poți prinde în fața Curții. Nu e suficient să fii victimă. Trebuie să arăți că sistemul nu te-a protejat.
Situații în care Curtea te oprește din start
Curtea este strictă cu cine intră pe ușă. Dacă formulezi o plângere direct împotriva unei persoane fizice, fără să invoci responsabilitatea statului, ușa se închide. Se întâmplă la fel dacă nu este vorba despre un drept din Convenție, dacă trimiți prea târziu sau dacă nu ai folosit căile de atac interne. Știu că e obositor să tot repeți ce ai trăit, dar ordinea aceasta contează. CEDO nu este o instanță de apel pentru orice hotărâre națională, ci un mecanism european de protecție, cu reguli clare.
Mai există și detaliul timpului, deloc minor. Ai patru luni de la decizia definitivă internă pentru a trimite cererea la Strasbourg. Patru luni trec repede. În acest interval pregătești dosarul, formulezi capetele de plângere, indici articolele din Convenție atinse și explici limpede cum și de ce statul a ratat esențialul.
Drumul până la Strasbourg trece prin instanțele din țară
Înțeleg tentația de a sări peste etape, mai ales când ai impresia că nimeni nu te ascultă. Totuși, Curtea cere să epuizezi remediile efective din statul tău. Adică să le oferi autorităților o șansă reală să repare. De la plângerea penală ori civilă, la apeluri și recursuri, până la cereri urgente, cum ar fi un ordin de protecție. Dacă sistemul îți închide ușa sau te ține într-un coridor fără capăt, abia atunci Strasbourgul devine opțiunea firească.
Există excepții, dar sunt rare și trebuie bine argumentate. De pildă, când remediile sunt iluzorii, excesiv de lungi sau vădit ineficiente. Nu ajunge să afirmi. Trebuie să dovedești.
Cum arată, pe bune, o plângere admisibilă când problema a pornit de la un privat
Imaginează-ți o persoană hărțuită online luni în șir. Comentarii ostile, fotografii folosite abuziv, amenințări voalate. Persoana depune plângere la poliție, cere ordonanță, adună dovezi, iar autoritățile ridică din umeri sau aplică o amendă simbolică, fără să asigure protecție reală. În acel punct, nu hărțuitorul devine ținta la Strasbourg, ci statul, pentru că nu a avut reguli eficiente, nu a cercetat corespunzător și nu a reacționat cu promptitudinea cerută de dreptul la viață privată și demnitate.
Alt exemplu este violența domestică. Ai cerut ajutor, dar instituțiile te-au plimbat, ai trimis zeci de e-mailuri, ai așteptat luni un răspuns, iar ordinul a venit când nu mai avea rost. În fața Curții povestea devine una despre obligația statului de a te proteja de un risc cunoscut și previzibil. Nu îl dai în judecată pe agresor, ci arăți că statul te-a lăsat singur într-o cameră fără ieșire.
Ce pui în dosar, dincolo de nervi și oboseală
Faptele sunt cruciale, dar felul în care le așezi contează la fel de mult. Curtea lucrează cu detalii. Date exacte, copii ale hotărârilor, răspunsuri oficiale, dovezi ale demersurilor tale. Dacă ai făcut sesizări și nu ai primit răspuns, notează datele. Dacă ai ajuns la medic, păstrează certificatele. Dacă ai primit o decizie, plaseaz-o corect în firul cronologic. Chiar și modul în care îți construiești narațiunea ajută Curtea să te înțeleagă.
Un aspect practic. Formularul Curții trebuie descărcat, completat integral, tipărit și trimis prin poștă la Strasbourg. Verifică varianta cea mai recentă și semnează unde se cere. Poți scrie în limba ta în faza inițială, iar dacă dosarul trece de filtrul de admisibilitate și este comunicat statului, corespondența continuă, de regulă, în franceză sau engleză. Nu te speria. Important este să fii clar, coerent și onest.
Merită demersul?
Întrebarea nu e ușoară, mai ales când aștepți de mult o răspuns pentru nedreptatea trăită. Curtea nu poate aresta pe nimeni și nu poate anula decizii naționale ca un buton magic. Poate să constate o încălcare, să acorde despăgubiri și, mai ales, să traseze drumuri pentru viitor. Să spună statelor ce trebuie schimbat, cum să ajusteze legi sau practici. E rar să simți o reparație imediată, dar pe termen lung hotărârile schimbă sisteme. Ai nevoie de răbdare. Multe dosare își găsesc drumul în ani, nu în luni.
Se întâmplă ca un dosar să fie respins repede, printr-o decizie de inadmisibilitate. Este dureros și pare nedrept, dar ține de mecanism. Dacă te pregătești bine și îți construiești cererea în jurul a ceea ce a făcut sau nu a făcut statul, îți crești șansele. Dacă transformi demersul într-o răfuială personală, îl pierzi înainte să înceapă.
O mică busolă personală
Am întâlnit oameni care au pornit spre Strasbourg cu valiza plină de dezamăgiri. Unii s-au întors cu sentimentul că, în sfârșit, cineva i-a auzit. Alții și-au găsit liniștea când au văzut o reformă făcută în țara lor, pornind de la un caz asemănător. Lecția, pentru mine, este alta. Chiar dacă răul poartă chipul unui om, responsabilitatea finală a protecției stă pe umerii statului. Acolo este locul în care poți cere socoteală la Strasbourg.
Dacă te întrebi ce faci concret mâine, începe de aici. Ordinează ce ai, verifică dacă ai epuizat căile interne, notează data ultimei decizii și calculează cele patru luni. Așa, chiar dacă pornești la drum cu inima grea, știi că ții o busolă în mână.
Unde te mai uiți când ai nevoie de orientare
Nu îți recomand teancuri de linkuri. Știu cât de obositor poate fi. Dar merită să urmărești noutățile Curții, ca să înțelegi cum gândesc judecătorii în cauze apropiate de a ta. Așa prinzi limba și ritmul, îți ajustezi așteptările și te apropii de cum și de ce, nu doar de cine. O singură fereastră deschisă e suficientă pentru început. Afla ultimele hotarari CEDO.
Nu poți depune o plângere împotriva unei persoane fizice la CEDO. Poți, în schimb, să reclami statul pentru că nu te-a protejat suficient sau pentru că nu a investigat, judecat și sancționat corespunzător. Strânge firul poveștii tale în jurul responsabilității publice și urmează drumul firesc din țară spre Strasbourg. Este mai greu decât să arăți cu degetul spre cineva anume, dar este singurul drum care duce undeva.
