E genul de întrebare care apare pe neașteptate, de obicei într-o seară de vineri, când cineva îți scrie pe WhatsApp cu un mesaj scurt și apăsat: „Ai tu permis, nu? Poți să închiriezi o mașină pentru mine?”
Uneori e o urgență, alteori e doar un drum „până la țară”, un weekend la munte, o mutare de garsonieră cu trei sacoșe mari și o oglindă care nu încape în lift. Și, recunosc, întrebarea are ceva de roman, fiindcă nu e doar despre o cheie și o semnătură. E despre cine conduce, cine răspunde, cine plătește, cine se trezește dimineața cu un telefon de la firmă sau, mai rău, de la poliție.
Răspunsul simplu, pe care îl caută majoritatea, ar suna cam așa: nu, nu poți închiria o mașină ca s-o dai unui om fără permis ca să o conducă. Dar imediat ce spui asta, se deschid zece uși mici, fiecare cu o nuanță: „Bine, dar dacă eu conduc?” „Dar dacă el doar o ridică?” „Dar dacă plătește el și eu semnez?” „Dar dacă e doar în parcare, pe o alee?”
Aici, lucrurile se complică. Și, ca în viață, complicația nu vine din plăcerea de a fi complicat, ci din faptul că legea și contractul de închiriere au o memorie rece. Ele nu uită.
Întrebarea reală, spusă pe românește: cine e șoferul, de fapt?
În limbajul de zi cu zi, „închiriez o mașină” înseamnă „iau o mașină pentru câteva zile și mă folosesc de ea”. În limbajul firmelor de rent a car, „închiriez” înseamnă semnez un contract, depun o garanție, declar cine conduce și accept că, dacă se întâmplă ceva, există un traseu clar al responsabilității.
Și aici apare prima diferență pe care mulți o simt, dar nu o numesc. Există persoana care semnează contractul, există persoana care conduce și, uneori, există persoana care plătește. Într-o lume ideală, toate trei sunt aceeași persoană. În lumea reală, nu sunt.
Când vrei să închiriezi „pentru altcineva”, întrebarea corectă devine: altcineva va conduce sau doar va fi pasager? Pentru că pasagerul poate fi oricine. Poate să nu aibă permis, poate să nu aibă nici măcar chef de discuții. Dar șoferul nu poate fi oricine. Șoferul trebuie să fie autorizat, adică trecut în contract, și să aibă dreptul legal de a conduce.
Ce spune legea, fără solemnități și fără vorbe mari
Legea, când ajunge la trafic, nu are umor. În România, conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere este infracțiune. Nu vorbim despre o amendă care se plătește într-o săptămână și se uită, ci despre o faptă tratată penal.
Mai mult, există și partea care îi sperie pe cei care spun: „Bine, eu nu conduc fără permis, dar îi dau eu mașina, să se descurce.” Legea sancționează și încredințarea unui vehicul unei persoane despre care știi că nu are permis sau nu are drept de conducere. Cu alte cuvinte, nu e doar problema celui care apasă pedala, ci și a celui care dă cheia cu bună știință.
Nu intru în detalii de avocat, fiindcă nu asta e miza unui text de blog, dar ideea e limpede: dacă omul fără permis ajunge la volan pe drum public, situația e gravă. Iar dacă mașina e închiriată pe numele tău, gravitatea se lipește de tine ca un miros de fum pe haină.
Contractul de închiriere, adică mica biblie de hârtie pe care n-o citește nimeni
Pe lângă lege, mai ai un strat de reguli, de data asta nu ale statului, ci ale firmei de închirieri. Companiile serioase au condiții destul de uniforme: șoferul principal trebuie să aibă permis valabil, de obicei de cel puțin un an sau doi, să îndeplinească o vârstă minimă, să prezinte act de identitate și, foarte des, să aibă un card pe numele lui pentru garanție.
Asta e partea care îi surprinde pe mulți. Poți veni cu banii cash, poți veni cu transfer bancar, poți veni cu un prieten dispus să plătească, dar garanția se blochează, de regulă, pe cardul șoferului principal. Compania vrea să știe cui îi dă mașina în mână, nu doar cine a trimis bani.
În plus, există regula șoferului autorizat. Dacă vrei ca altcineva să conducă, acel altcineva trebuie trecut în contract ca șofer suplimentar. De multe ori, firma cere ca șoferul suplimentar să fie prezent la ridicarea mașinii, să semneze, să arate permisul. Nu e capriciu, e un fel de simplă igienă juridică.
Aici apare și un paradox simpatic, dacă stai să te gândești. O mașină, obiect în sine, nu are morală. Cheia e o cheie. Dar contractul îi dă morală, îi dă un destin: cine o conduce, în ce țări are voie, cine răspunde dacă dispare, cine plătește dacă se zgârie. Și nu, contractul nu se înduioșează dacă spui „e doar pentru două străzi”.
Răspunsul pe care îl cauți, dar spus complet
Poți închiria o mașină pentru cineva care nu are permis doar în sensul în care poți închiria o mașină ca acel cineva să fie pasager. Dacă persoana fără permis vrea să conducă, răspunsul e nu. Dacă vrea să o ridice și să o conducă fără să fie trecută în contract, răspunsul e tot nu. Dacă vrea să o conducă și să fie trecută în contract, tot nu, pentru că nu are permis.
În schimb, dacă tu ai permis și îți asumi să fii șoferul, poți închiria o mașină și îl poți transporta. Dacă altcineva din grup are permis, poate fi declarat șofer suplimentar și poate conduce, dacă îndeplinește condițiile firmei și apare în contract. Dacă nimeni nu are permis sau nimeni nu vrea să conducă, există și varianta de a închiria o mașină cu șofer, un serviciu tot mai prezent, mai ales în orașele mari.
Nu sună romantic, știu. Dar aici, romantismul se termină repede, fiindcă mașina nu e un buchet de flori. E un obiect care poate produce pagube serioase, iar riscul e administrat prin reguli stricte.
Când se poate, fără să te trezești cu probleme
Tu închiriezi, tu conduci, celălalt e pasager
E varianta cea mai curată. Închiriezi mașina pe numele tău, tu ești șoferul principal, tu ridici mașina, tu o conduci. Persoana fără permis stă în dreapta, în spate, unde vrea, își pune muzica, își mănâncă covrigul, își vede de telefon. Aici nu ai nimic ilegal în relația dintre voi. Poate fi chiar un gest frumos, un ajutor.
Riscurile tale sunt cele obișnuite ale oricărei închirieri: să conduci cu grijă, să respecți contractul, să nu ieși din țară fără acord dacă nu ai voie, să te întorci cu mașina într-o stare decentă.
În plan practic, problema apare când omul fără permis începe să spună: „Hai, lasă, că conduc eu puțin, că tu ești obosit.” Aici e punctul în care bunăvoința se transformă în imprudență. Și imprudența, în astfel de situații, e un lux pe care nu ți-l permiți.
Tu închiriezi, dar conduce altcineva cu permis, trecut în contract
Se întâmplă des. Cineva are cardul, altcineva are experiență la volan, altcineva e cel care știe orașul. Dacă firma permite, poți închiria pe numele tău ca șofer principal, iar prietenul cu permis să fie șofer suplimentar. Sau invers, el să fie șofer principal, tu doar să plătești, dacă firma acceptă o astfel de structură.
Atenție, fiindcă aici fiecare companie are nuanțele ei. Unele sunt mai rigide și spun direct: șoferul principal trebuie să fie cel care semnează și plătește garanția. Altele acceptă plătitor diferit, dar cer documente clare și prezența ambilor. Nu e genul de lucru pe care îl ghicești. Îl întrebi.
Și, foarte important, șoferul suplimentar trebuie să aibă permis valid, să îndeplinească cerințele de vârstă și experiență. În unele cazuri se percepe o taxă, în altele nu. Dar ideea de bază rămâne: dacă nu e trecut în contract, pentru firmă nu există.
Închiriere cu șofer, când lumea e mai simplă decât orgoliul
Uneori, persoana fără permis chiar are nevoie de o mașină, dar nu vrea să fie pasagerul prietenului, nu vrea să te roage pe tine, nu vrea să simtă că depinde. Sau e un eveniment, o nuntă, o întâlnire de business, un drum lung pe care nimeni nu vrea să-l facă.
În asemenea situații, varianta de închiriere auto cu șofer e, sincer, o soluție cu cap. Plătești un serviciu, ai un șofer profesionist, nu te mai preocupă garanția clasică de rent a car, nu te mai preocupă cine e trecut în contract ca șofer suplimentar. E alt tip de contract, mai apropiat de transport privat decât de închiriere pură.
Unii strâmbă din nas și zic că e „fiță”. Dar dacă socotești costul stresului și costul unei greșeli, devine, uneori, un calcul pragmatic.
Când nu se poate, indiferent cât de bine sună planul
Închiriezi pe numele tău, iar altcineva ridică mașina
Asta e una dintre cele mai frecvente „șmecherii” propuse cu aer inocent. „Tu închiriezi online, eu mă duc s-o ridic.” În majoritatea cazurilor, nu merge. Companiile cer ca persoana care ridică mașina să fie șoferul principal sau, cel puțin, un șofer trecut în contract și prezent la semnare.
Nu e doar un moft. E o chestiune de predare-primire. Firma predă bunul unei persoane identificabile, care își asumă răspunderea. Dacă acea persoană nu e acolo, nu există predare.
Lași cheile unei persoane fără permis, „doar până la colț”
Aici se joacă multe prietenii, la propriu. Pare o nimica toată, mai ales dacă sunteți într-o parcare mare și omul zice că vrea doar să mute mașina. Și, de multe ori, chiar o mută. Numai că un moment de neatenție e suficient.
Dacă ajunge pe drum public, dacă lovește ceva, dacă e oprit de poliție, nu mai e o poveste de bar. E o situație penală pentru el și o situație delicată pentru tine, mai ales dacă se poate dovedi că ai încredințat mașina cu știință.
„Are permis, dar nu-l are la el” sau „e expirat, dar conduce bine”
Asta e o zonă de justificări care par convingătoare doar în momentul în care le rostești. În realitate, pentru firmă și pentru asigurare, permisul trebuie să fie valid și prezentat. Nu contează că omul conduce de douăzeci de ani. Contează că, în ziua aceea, nu are dreptul legal să conducă.
Și mai apare un tip de situație, mai tristă: permisul e suspendat. Aici lumea se face că nu știe. „Ce mare lucru, doar câteva luni.” Este un mare lucru. Și, din nou, dacă știi și îi dai mașina, intri în poveste.
De ce sunt firmele stricte: asigurarea nu e o pătură magică
Mulți cred că, odată ce ai plătit „asigurarea completă”, ești acoperit pentru orice. Sună bine și, dacă ești obosit, chiar vrei să crezi. Dar asigurarea, fie că e CASCO, fie că e o renunțare la răspundere pentru daune, are condiții.
Una dintre condițiile cele mai comune este ca mașina să fie condusă doar de persoane autorizate, adică trecute în contract. Dacă la volan era cineva neautorizat, firma poate refuza acoperirea și poate cere clientului să suporte dauna. Asta înseamnă bani, mulți bani, și un gust amar care nu trece repede.
Mai e și partea psihologică. Când conduci o mașină a ta, ai o relație lungă cu ea. Știi zgomotele, știi pedala, știi că e a ta. Când conduci o mașină închiriată, ești într-o relație scurtă, pe repede înainte, și tocmai de aceea trebuie să fii și mai atent. Un alt șofer, nepomenit în contract, e o fisură în acest sistem de atenție.
Cine plătește, cine răspunde și de ce, uneori, prietenia se face hârtii
Dacă tu semnezi contractul și ridici mașina, tu ești principalul responsabil față de firmă. Poți avea o înțelegere cu prietenul tău fără permis, că el plătește combustibilul, că el plătește chiria, că îți dă banii înapoi. În relația dintre voi doi, asta poate funcționa.
În relația cu firma, nu funcționează. Firma se uită la contract, nu la promisiunile dintre prieteni. Dacă se întâmplă o daună, firma se uită la semnătură, la card, la cine a condus conform contractului.
De aceea, e sănătos să fii puțin „bătrân” în astfel de discuții. Adică să vorbești clar cu omul pentru care închiriezi. Să îi spui: eu conduc, tu nu conduci. Sau: îl trecem pe X ca șofer suplimentar. Sau: alegem varianta cu șofer. Nu e lipsă de încredere. E, de fapt, o formă de grijă.
Știu, sună sec. Dar sec e și telefonul de la firmă când îți spune că trebuie să plătești o aripă și un far, pentru că „în momentul accidentului la volan era o persoană neautorizată”. Și, între noi fie vorba, atunci nu mai ai chef de literatură.
Ce faci, concret, când vrei să ajuți pe cineva fără permis
În primul rând, respiri și nu te arunci. Închirierea unei mașini nu e ca împrumutul unui uscător de păr. E un contract cu efecte.
Apoi, vorbești cu firma înainte de rezervare. Îi spui exact situația, fără ocolișuri. Dacă tu vei conduce, spui asta. Dacă vrei să adaugi un șofer suplimentar, întrebi ce condiții are. Dacă persoana fără permis vrea să fie doar pasager, întrebi dacă există vreo restricție pentru asta, de obicei nu există.
În același timp, te uiți atent la condițiile legate de garanție și de plată. Unele firme cer card pe numele șoferului principal, altele acceptă și alte formule, dar cu condiții. Iar dacă vrei o imagine mai practică despre cum își formulează o agenție condițiile și cum arată o rezervare fără complicații, poți verifica direct la https://www.rentexpert.ro.
Apoi vine partea de bun simț în trafic. Dacă ai închiriat mașina pe numele tău și tu ești șoferul, nu ceda presiunii de moment. Oboseala, graba, rugămințile, toate te împing spre scurtături. Dar scurtăturile în trafic au un obicei rău: te scot fix în șanț.
Dacă persoana pentru care ai închiriat e genul impulsiv, care „știe el să conducă”, deși nu are permis, atunci ai o discuție mai serioasă înainte de plecare. Nu la volan, nu când deja sunteți în drum, ci acasă, pe canapea, cu cheile încă în buzunar. Îi spui că nu e negociabil. Că nu e despre ambiție, e despre consecințe.
O scenă foarte comună: drumul la mare și tentația celor „zece minute”
Imaginează-ți o dimineață de vară, cu valize, cu miros de cremă de soare, cu promisiunea unei zile lungi. Ai închiriat mașina pe numele tău, conduci de trei ore, ai obosit. Prietenul tău, fără permis, e entuziast, vede șoseaua liberă și zice: „Hai, lasă-mă pe mine un pic, că tu pari rupt.”
În acel moment, tentația e reală. Mai ales dacă ești genul care nu vrea să pară rigid. Mai ales dacă prietenul tău nu e un inconștient, doar e un om care n-a apucat să-și ia permisul sau l-a tot amânat.
Numai că traficul nu ține cont de motivele tale. Nici poliția. Nici asigurarea. Și dacă în acele „zece minute” se întâmplă ceva, tot ce ai construit cu grijă, contract, garanție, plan de vacanță, se prăbușește într-un minut.
Asta e diferența dintre a conduce fără permis într-un film și a conduce fără permis în viața reală. În film, se taie cadrele. În viața reală, se fac dosare.
Dacă persoana fără permis e în proces de a-l obține sau l-a pierdut
Există situații în care omul chiar e aproape să aibă permis. A făcut școala, a dat sala, mai are traseul. Sau are permis, dar l-a pierdut și așteaptă duplicatul. Sau, și aici devine sensibil, i-a fost suspendat.
În primele două cazuri, tentația e să spui: „Lasă, că e ca și cum îl ai.” Nu e. Pentru firmă, trebuie să existe un document valabil, verificabil, prezentat. Pentru lege, dreptul de a conduce e ceea ce contează, nu intenția.
În cazul suspendării, e și mai clar: omul nu are drept de conducere. Asta înseamnă că nu poate fi trecut ca șofer, nu poate conduce, iar dacă conduce, consecințele sunt serioase.
Și să fim sinceri, suspendarea nu vine din nimic. Vine, de obicei, dintr-o greșeală. Poate o greșeală mică, poate una mare. Dar tocmai de aceea, a repeta greșeala cu o mașină închiriată, pe numele tău, e ca și cum ai pune paiul lângă foc și ai spera să nu se aprindă.
Închiriere pe firmă sau pentru un eveniment: se schimbă ceva?
Mai apare o întrebare, mai „corporate”: dacă închiriez pe firmă, pot da mașina oricui? Aici lumea are impresia că ștampila rezolvă tot. Nu rezolvă.
Chiar și în închirierile corporate, tot există un șofer sau mai mulți șoferi declarați. Tot există condiția permisului. Tot există ideea de șofer autorizat. Firma poate plăti, poate factura, poate avea contract cadru, dar omul din spatele volanului trebuie să fie eligibil.
La evenimente, lucrurile se îmblânzesc doar dacă vorbim despre închiriere cu șofer, adică transport. Dacă e o mașină „fără șofer”, atunci regulile sunt aceleași. Permisul nu devine opțional doar pentru că ai un buchet de flori pe banchetă.
O mică discuție despre etică, fiindcă până la urmă tot acolo ajungem
De ce suntem tentați să facem astfel de „ajutoare”? Pentru că vrem să fim buni, să fim utili, să nu refuzăm. Și pentru că, în cultura noastră, refuzul e adesea interpretat ca răceală.
Dar există și un refuz care e, în esență, grijă. Când îi spui unui prieten fără permis: „Nu, nu conduci”, nu-l umilești. Îl protejezi. Îți protejezi și pielea ta, da, dar îl protejezi și pe el, și pe cei din jur. Pentru că, în trafic, nu ești doar tu și el. Mai sunt și ceilalți oameni, care nu au nicio vină că voi vreți să câștigați zece minute.
Uneori, ajutorul corect e să îi fii șofer. Alteori, ajutorul corect e să îi spui: hai să luăm un transfer, hai să luăm o mașină cu șofer, hai să facem alt plan. Nu e la fel de „cool”, dar e matur.
Adevărata libertate a unei mașini închiriate
O mașină închiriată promite libertate. Și chiar o oferă, în multe situații. Te urci, pleci, nu îți bați capul cu revizii, cu roți, cu asigurări personale, mă rog, nu în același fel ca la mașina ta.
Dar libertatea asta are o condiție simplă: să rămână în cadrul regulilor. Pare banal, dar e exact tipul de banalitate care te ține departe de probleme.
Dacă ai permis și vrei să închiriezi pentru cineva fără permis, poți face asta, dar doar dacă accepți rolul de șofer sau dacă există în grup un șofer autorizat, cu permis, trecut în contract. Dacă nu există, atunci soluția nu e să forțezi un contract. Soluția e să schimbi tipul de serviciu sau să schimbi planul.
Știu că nu e răspunsul pe care îl caută cel care a scris mesajul de vineri seara. El ar vrea o scurtătură, o „merge și așa”. Dar traficul, legea și contractul au o slăbiciune pentru detalii. Și, cu cât înțelegi mai devreme detaliile, cu atât drumul e mai liniștit.
Ce înseamnă, în practică, „șofer autorizat” și de ce nu e doar o formalitate
Expresia asta, „șofer autorizat”, pare scoasă dintr-un birou cu neon. Și totuși, în lumea închirierilor, e un cuvânt simplu: omul trecut în contract ca șofer principal sau șofer suplimentar.
De ce contează? Pentru că autorizarea nu e o părere. E o consemnare. Când semnezi, spui: eu, cutare, conduc. Și, dacă mai conduce cineva, îl declar. Firma își ia un minim de garanție că omul are permis, că are o vârstă acceptată, că poate fi identificat.
Și mai e ceva, un detaliu care pare mic până când devine mare. Multe companii cer ca șoferii suplimentari să fie prezenți la ridicare. Nu acceptă să „trimiți permisul pe poză”. Sigur, unele firme locale pot fi mai flexibile, dar, în general, ai nevoie de prezență și semnătură. Dacă nu, firma nu are cum să demonstreze că l-a verificat, iar în caz de problemă se întoarce totul ca un bumerang.
Asta e și explicația pentru care nu merge, de regulă, schema: „Închiriez eu și conduce altul, dar fără să fie trecut.” Dacă omul nu e în contract, firma nu și-a dat acordul pentru el, iar asigurarea, când există, se sprijină pe acest acord.
Ce se întâmplă la un accident, când la volan e „cine n-ar trebui”
Accidentul e momentul în care toate discuțiile devin concrete. Până atunci, contractul e hârtie, garanția e o sumă blocată, iar condițiile sunt ceva ce ai răsfoit în grabă. La accident, fiecare cuvânt își arată colții.
Dacă mașina e condusă de un șofer neautorizat, ai două probleme care se adună. Prima este problema legală, dacă vorbim de un om fără permis sau cu dreptul de conducere suspendat. A doua este problema contractuală și financiară.
În mod obișnuit, mașina închiriată are RCA, pentru că orice mașină care circulă legal îl are. Dar RCA nu e o umbrelă pentru orice situație, mai ales când intră în joc regresul și încălcarea condițiilor. În paralel, companiile oferă diverse forme de acoperire pentru daune, uneori numite CASCO, alteori renunțare la răspundere, cu franșize și excepții. Iar una dintre excepțiile clasice este șoferul neautorizat.
Ce înseamnă asta, pe românește? Poate însemna că firma îți va cere să plătești dauna, integral sau parțial, chiar dacă tu ai „luat asigurare”. Poate însemna că vei pierde garanția și că se vor adăuga costuri administrative, zile de staționare, reparații. Și poate însemna, în unele cazuri, că vei sta mult timp într-o corespondență obositoare, în care fiecare îți cere o hârtie în plus.
Știu că sună pesimist, dar e doar realist. Un accident mic, o zgârietură serioasă, un element de caroserie lovit, se rezolvă relativ repede când totul e în regulă. Când nu e în regulă, fiecare devine suspicios. Și suspiciunea, în astfel de contracte, nu e o stare de spirit, e un mecanism de protecție.
„Eu doar plătesc” și mitul banilor care cumpără dreptul de a conduce
O întrebare care vine des, mai ales în cupluri sau între prieteni apropiați, e aceasta: dacă eu plătesc, pot să închiriez pentru celălalt, chiar dacă el conduce?
În mod intuitiv, ai zice că da. Plătești, primești. Dar închirierile auto nu sunt un raft din supermarket. Sunt un transfer temporar de posesie și de răspundere. De aceea, multe firme vor cardul și actele șoferului principal. Ele vor să lege garanția și contractul de persoana care conduce.
Există firme care acceptă ca o altă persoană să plătească, dar, chiar și atunci, șoferul trebuie să fie declarat și verificat. Dacă șoferul nu are permis, nu există magie financiară.
Asta e și motivul pentru care, dacă persoana fără permis insistă să fie „ea clientul”, situația se blochează. Ea poate fi client în sensul informal, poate fi cel care beneficiază de drum, poate fi cel care îți dă banii, dar nu poate fi șoferul.
Și, din experiența celor care au trecut prin asta, când cineva te presează să faci o închiriere pe numele tău, dar cu șofer ascuns, nu e un semn bun. Nu pentru că acel om e neapărat rău, ci pentru că deja îți propune să începi cu o încălcare. Dacă începi așa, ce faci când apare prima problemă? Te bazezi pe bunăvoință. Iar bunăvoința, oricât de frumoasă, nu plătește un far.
Cazuri speciale care îți schimbă calculele: vârsta, vechimea permisului, permis străin
Uneori, omul are permis, dar tot nu se potrivește în condițiile firmei. De exemplu, are permis de câteva luni. Sau are sub 21 de ani, iar compania închiriază doar de la o anumită vârstă, ori aplică taxe suplimentare.
Aici apar frustrări, fiindcă pare nedrept. „Am permis, de ce nu pot?” Răspunsul e că firma își gestionează riscul prin statistici și reguli interne. Și, fie că ne place sau nu, la un contract privat, firma își poate alege clienții în limitele legii.
La permisul străin, apar alte nuanțe. Unele companii cer permis internațional pentru anumite țări, altele cer traduceri, altele cer ca permisul să fie în alfabet latin. Nu e o problemă doar de formalitate, e și o problemă de verificare rapidă. Iar dacă ajungi la birou fără actul potrivit, te trezești că ai rezervare, dar nu ai mașină.
De aceea, când închiriezi pentru cineva, chiar și pentru un prieten care are permis, întrebi din timp ce documente sunt acceptate. Altfel, te trezești într-o scenă de nervi la ghișeu, în care fiecare ridică din umeri și spune „așa e procedura”.
Când persoana fără permis e minoră sau dependentă de tine
Uneori, întrebarea nu vine din comoditate, ci din grijă. Ai un copil adolescent, o rudă în vârstă, cineva care trebuie dus la control, la aeroport, la un eveniment. Persoana nu are permis, poate nici nu va avea.
Aici, închirierea unei mașini pe numele tău, cu tine la volan, e perfect normală. E doar o soluție de mobilitate. Nu trebuie să te simți vinovat că „închiriezi pentru altcineva”. În realitate, închiriezi pentru tine, ca să poți face un drum.
Problema apare doar când minorul sau persoana fără permis vrea să participe la condus. Și aici, trebuie să fii ferm. Nu există „învățat pe drum” cu o mașină închiriată. Nici în parcare, dacă acea parcare e drum public, și de multe ori e.
Știu că există tentația de a spune: „E un copil cuminte, îl las să se obișnuiască.” Dar obișnuința corectă se face la școala de șoferi, cu instructor, cu pedale duble, cu asigurări specifice. În rest, nu e educație, e joc de noroc.
Un detaliu care face diferența: preluarea și predarea mașinii
Chiar dacă totul e corect, chiar dacă tu conduci și persoana fără permis e doar pasager, merită să ai un ritual simplu la preluare și la predare. Nu ca să devii paranoic, ci ca să fii clar.
Te uiți la mașină la lumină bună, verifici dacă zgârieturile sunt notate, faci câteva fotografii. Nu e o ofensă pentru firmă, e o obișnuință. Pe drum, păstrezi actele în siguranță și respecți condițiile de combustibil, de kilometri, de loc de returnare.
De ce insist pe asta într-un text despre permis? Pentru că mulți ajung în situații tensionate nu doar din cauza șoferului, ci din cauza neglijenței mici. Și când ai deja o situație delicată, fiindcă ai închiriat pentru altcineva sau ai fost presat, orice detaliu mic devine muniție.
Închirierea corectă e, de fapt, o combinație de bun simț și atenție. Sună banal, dar banalul salvează.
Dacă ești în situația asta, ia-o ca pe un test mic de maturitate. Nu ca pe o dramă. Spune clar ce se poate și ce nu se poate. Pune întrebările la firma de închirieri, chiar dacă te simți stânjenit. Nu te simți. E normal.
Și nu uita ceva foarte simplu: omul fără permis nu are nevoie de o mașină de condus, are nevoie de o soluție de mobilitate. Soluția poate fi tu la volan, poate fi un prieten trecut în contract, poate fi un șofer profesionist. Important e să ajungă unde are nevoie, fără să lase în urmă o problemă care se ține scai luni întregi.
