Despre cartea „Numele meu e Nevinovăție”
Shiva Rahbaran a părăsit Iranul la vârsta de 13 ani, în perioada războiului cu Irak. S-a mutat în Germania, unde a studiat literatură și științe politice la Düsseldorf, iar ulterior a obținut un doctorat la Universitatea Oxford din Anglia, stabilindu-se în Londra din 2013.
Ideile sale sunt reflectate în „Numele meu e Nevinovăție”, primul său roman publicat la Humanitas Fiction, tradus de Carmen Pațac. Narațiunea este relatată din perspectiva lui Massoumeh, o tânără de 18 ani care a fost executată în Teheran în 1982, ea descriind, dincolo de moarte, evenimentele ce au dus la sfârșitul său tragic.
Cititorii sunt invitați să pătrundă în povestea intimă a unei familii, începând cu începutul secolului XX până în 1982, acoperind periplul de la detronarea șahului Mohammad Reza Pahlavi și revoluția din 1979, până la efectele regimului totalitar instituit de Ruhollah Khomeini. Acțiunea nu este prezentată într-un mod didactic sau moralizator, ci reușește să te facă parte din ea, prin intermediul a trei surori, arătând cum o familie este distrusă din interior de radicalizarea politică.
„Ce văd europenii la știri nu este Iranul adevărat”
– Romanul se bazează pe o poveste personală legată de mătușa dumneavoastră, care a fost arestată și executată după Revoluția Islamică din Iran. Ne puteți oferi detalii despre acest context?
– Shiva Rahbaran: Am crescut într-o familie mare de clasă de mijloc, cu mulți unchi, veri și mătuși. Ca multe alte familii asemănătoare, și a mea a susținut revoluția din 1979, care a fost alimentată de diverse narațiuni și ideologii. Unii doreau reforme și libertăți mai mari, în timp ce alții îl vedeau pe Șah ca pe o marionetă a imperialismului american, dorind să răstoarne ordinea politică pro-occidentală.
După victoria revoluției și epurarea brutală a funcționarilor vechiului regim, între revoluționari a început o luptă sângeroasă pentru putere, care a dus la proteste, reprimate cu brutalitate și execuții în masă.
La unsprezece ani, cea mai tânără mătușă a mea, care participase atât la revoluția anti-Șah din 1979, cât și la protestele anti-Khomeini, a fost arestată și executată; avea doar 18 ani. Din cauza vârstei ei fragede, era foarte apropiată de noi, nepoatele și nepoții ei. Pierderea ei a zguduit familia și a schimbat-o profund, lăsând o amprentă până în prezent. Această soartă a fost trăită de zeci de mii de familii iraniene, făcând parte dintr-o traumă colectivă.
Când îmi scriam povestea pentru a descoperi adevărul despre cele întâmplate, am avut acces la o mulțime de materiale provenite din diverse experiențe, povestite și repovestite de oameni care căutau să se împace cu suferința lor. M-a interesat cum aceste familii au reușit să păstreze aparența normalității. Am continuat să trăim o viață obișnuită, mergeam la schi sau luam lecții de balet și gimnastică, în timp ce ne adaptam la noile restricții, care îngustau tot mai mult spațiul pentru un astfel de stil de viață. Oamenii au găsit modalități de a-și continua viața în ciuda durerii, represiunii și catastrofei.
– Ați părăsit Iranul la 13 ani. Cum v-a influențat experiența exilului pe măsură ce ați crescut și cum percepeți legătura cu țara natală?
– Am realizat ce înseamnă să fii iranian abia după ce am fost nevoiți să ne părăsim țara, asemeni peștilor care își dau seama că trăiesc în apă doar atunci când sunt scoși din ea! De asemenea, am devenit străini care nu mai erau primiți cu brațele deschise. Poveștile părinților noștri despre europenii primitori ni s-au părut brusc false. Ca exilați post-revoluționari, nu mai eram bineveniți.
În Germania, eu și frații mei am urmat o școală americană, deoarece părinții noștri, ca majoritatea iranienilor, sperau că acest lucru ne va ajuta să emigrăm în SUA. Acest lucru a adăugat un alt strat de străinătate.
Am resimțit șocul, frica, tristețea și furia cauzate de statutul nostru de „outsideri” și am reacționat în moduri contradictorii. Unii dintre noi s-au asimilat și au încercat să devină cât mai europeni, îndepărtându-se de identitatea iraniană și chiar interiorizând xenofobia. Ne prefăceam că accentul nostru persan era franțuzesc.
Alții au îmbrățișat cultura iraniană, devenind ambasadori ai Iranului „adevărat”, cel neoficial care a existat înainte de Republica Islamică și dincolo de ea. Eu, în cea mai mare parte, dar nu întotdeauna, m-am regăsit în această ultimă categorie. Astăzi, relația mea cu Iranul este profund influențată de această responsabilitate, mai ales pe măsură ce acest Iran neoficial continuă să se dezvolte chiar în interiorul țării. Vreau ca europenii să conștientizeze că ceea ce văd la știri nu reflectă Iranul adevărat.
„Încă încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat”
– În cartea dumneavoastră spuneți că ați pornit de la întrebarea „Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns aici?”. Dacă ar fi să răspundeți astăzi, după tot procesul de documentare și scriere a romanului, care ar fi răspunsul?
– Încă încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat și există multe explicații pentru aceasta. Ceea ce am scris în carte este că atmosfera revoluționară de la sfârșitul anilor ’70 le-a oferit multor oameni, precum cele trei protagoniste, atât un sentiment de scop, cât și un entuziasm. A creat o cauză în jurul căreia să se unească.
Deși se certau între ele pentru lucruri mărunte, când venea vorba de a scrie sloganuri pe ziduri sau de a organiza logistica pentru demonstrații, colaborau eficient! Simțeau un nivel ridicat de inițiativă și putere de acțiune, abia realizând că au fost folosite, după ce cele mai reacționare forțe au umplut vidul de putere creat de plecarea Șahului.
O parte semnificativă a culturii intelectuale din Iran era influențată de stânga, unde rezistența devenise tot mai mult o opoziție față de SUA. Astfel, organizațiile marxiste și grupările armate au câștigat influență. Iranul a avut, însă, problema suplimentară a clerului revoluționar, care respingea și el ordinea capitalistă liberală.
Anumiți membri ai clerului au dezvoltat relații cu grupări marxiste militante din Orientul Mijlociu, împărtășind opoziția față de SUA și Israel, precum și împotriva regimurilor considerate aliate ale acestora, cum ar fi monarhia iraniană. Aceste rețele au contribuit la radicalizarea și militarizarea a ceea ce a început ca o mișcare pentru reformă. Astfel, după ce armata națională și-a declarat neutralitatea, iar Șahul a părăsit Iranul, aceste grupări bine pregătite au epurat majoritatea celor care li se opuneau, jurându-și loialitatea față de islamiști și față de liderul lor suprem, Ayatollahul Khomeini.
– În roman este arătat cum politica și radicalizarea distrug o familie din interior. Cum percepeți idealurile tinerilor iranieni din 1979 și speranțele lor pentru o societate nouă, comparativ cu realitatea Iranului de astăzi?
– Contrar interpretării economice marxiste, Revoluția iraniană nu a fost cauzată în principal de sărăcie sau de incapacitatea statului de a răspunde nevoilor economice. Economia Iranului, urbanizarea, educația și clasa de mijloc au crescut rapid în anii ’60 și ’70.
Datorită veniturilor din petrol, economia planificată a avut o creștere anuală a PIB-ului de aproximativ 10%. Sloganurile radicale care cereau moartea Șahului și abolirea statului au apărut în principal în ultimele luni înainte de victoria revoluției.
Inițial, majoritatea oamenilor cereau reforme, nu distrugerea statului. Unii doreau limitarea puterii Șahului, mai multă transparență și libertăți politice mai mari; alții susțineau abolirea monarhiei și înființarea unei republici.
Mulți, însă, se opuneau politicilor de modernizare și secularizare ale Șahului, pe care le considerau o „permisivitate” excesivă și o occidentalizare. În schimb, ei solicitau o „curățenie morală” mai mare, despre care credeau că fusese subminată.
La fel ca stânga, mulți respingeau legăturile strânse ale Șahului cu Occidentul și cu aliații acestuia din regiune. Multe dintre cerințele revoluționarilor au fost îndeplinite, dar nu în modul în care se așteptaseră. Monarhia a fost înlocuită de o teocrație represivă, unde alegerile sunt puternic restricționate, iar puterea se află în mâinile clerului și ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC). În prezent, legile bazate pe sharia limitează libertățile individuale, în special pentru femei și copii, iar disidența poate conduce la închisoare sau execuție. Opoziția față de „imperialismul” american a dus la finanțarea pe scară largă a terorismului și a grupărilor armate din străinătate, contribuind la impunerea de sancțiuni internaționale și la dificultăți economice. Între timp, corupția, represiunea și declinul economic au sărăcit majoritatea populației și au epuizat-o psihic, afectând și mai mult viitorul Iranului.
„Comunicarea dintre guvernele democratice și oameni trebuie să continue”
<
Sursa articol: https://hotnews.ro/ce-vad-europenii-la-stiri-nu-este-iranul-adevarat-o-scriitoare-iraniana-a-carei-matusa-a-fost-executata-la-18-ani-vorbeste-despre-partea-mai-putin-vizibila-a-tarii-sale-2356524
Sursa foto: Inquam Photos
